Ce cred parintii tai despre dezvoltarea personala?

In popor se  spune ca “aschia nu sare departe de trunchi”.

Desi consider ca este o convingere daunatoare pentru ca este limitativa, sunt constient ca de multe ori aschia chiar sare foarte aproape de trunchi.

Educatia, obiceiurile, trasaturile de caracter, valorile in care credem, visurile… toate sunt influentate puternic de mediul in care ne nastem, crestem si traim, si in special de catre familia noastra.

sursa foto – licenta

Desi ne place sa credem ca suntem diferiti, adevarul este ca daca ne uitam in jurul nostru o sa vedem ca cele mai multe lucruri le facem asa cum le face “toata lumea”.

Pun toata lumea intre ghilimele deoarece  este doar perceptia noastra ca ar fi toata lumea.

Percepem lucrurile asa pentru ca rareori reusim sa vedem dincolo de distanta la care am fost obisnuiti sa privim.

Chiar si atunci cand suntem constienti ca suntem “ca niste furnici”  si lumea noastra este foarte mica, tot nu ne putem abtine din a crede ca “asa cum facem noi este normal si asa face toata lumea”.

In realitate singurul lucru pe care il putem face normal este sa credem ca nu exista nimic “normal”.

Exista doar normalitatea noastra.

Tipul asta de gandire ne poate ajuta sa vedem mai departe si sa intelegem ca desi le putem controla,  de fapt nu suntem singurii creatori ai gandurilor noastre si nici nu suntem gandurile noastre!

Gandurile sunt rezultatul  “ciocnirii” neintrerupte a  mintii noastre de zidul realitatii din imediata noastra apropiere si de sarma ghimpata cu care aceste ziduri sunt incarcate.

Asa cum tepii ascutiti formeaza  colaci de sarma ghimpata, tot asa gandurile noastre formeaza tipare de gandire.

Rolul parintilor in viata noastra

Parintii sunt fara indoiala persoanele caror le datoram  cele mai multe lucuri, incepand cu viata insasi.

Dar din pacate de multe ori parintii nostri joaca si rolul gardienilor care ne vegheaza ca sa nu sarim gardul de care vorbeam mai sus.

Asta dupa ce au facut parte chiar din echipa care a construit gardul si care se ocupa de intretinerea sa.

Trebuie totusi sa nu uitam ca nu o fac cu rea intentie.

Ei o fac involuntar, asa cum si noi modificam de fiecare data realitatea celor cu care interactionam.

Si o mai fac  cu scopul de a ne proteja de spatiul necunoscut de dincolo de gard.

Si lor le este frica de necunoscut, chiar daca nu vor sa recunoasca asta si se ascund sub pretextul ca “asa este intelept”.

Din nefericire limitele  parintilor se transmit de cele mai multe ori copiilor.

Si acolo unde parintii esueaza, nici scoala nu pare ca face o treaba mai buna!

Eu cred cu tarie ca fiecare om are calitatile sale, chiar si cei care sunt considerati de societate “mai slabi dotati”.

Dar de cele mai multe ori, chiar si in cazurile cele mai evidente de “dotari”  peste medie, atata scoala, cat si parintii par sa sufere de o miopie si/sau  de o paralizie aproape inexplicabile.

Incerc sa  inteleg cum de oamenii astia nu observa darurile cu care natura i-a inzestrat pe copiii lor si cum de nu fac nimic in privinta asta atunci cand observa.

Ma gandesc ca una dintre explicatii ar putea fi  lipsa credintei.

Poate ca si eu in locul lor, daca as sti ca toata viata mea am fost… sa zicem sarpe,  si m-am tarat, daca tata si mama ar fi fost la randul lor serpi si bunicii mei la fel, nu mi-ar veni sa cred ca puii mei  sunt “dragoni”  si pot zbura.

Si probabil ca as crede ca este de datoria mea “sa le bag mintile in cap”!

Mai ales ca la randul meu am primit acelasi tratament de la parinti mei. Acum nu fac decat sa urmez tiparul de gandire mostenit involuntar de la ei.

Exista totusi si altfel de parinti?

Eu cred ca da!

Din fericire observ tot mai des parinti care inteleg ca realitatea lor nu este singura posibila si nici cea mai buna.

Parinti cu mintea deschisa.

Parinti care inteleg ca trebuie sa evoluam si sa ne educam continu, indiferent de varsta si cunostintele pe care le avem.

Ei inteleg ca a fi parinte nu este doar o intamplare biologica.

A fi parinte este o meserie, iar ca oricare alta meserie si asta se poate invata daca nu esti unul dintr-un milion nascut talentat.

Ideea acestui articol mi-a venit de dimineata dupa ce am vazut pentru a nu stiu cata oara ca parintii cumpara din ce in ce mai des  cartile astea  menite sa-i ajute in cresterea si educatia copiilor.

Sincer sa fiu nu stiu ce alt semn mai bun as putea gasi ca societatea romaneasca este pe drumul cel bun.

In timp ce unii inca stau lipiti de televizoare si asteapta sa le vina salvarea de la Dumnezeu, politicieni, americani, Rusia, Uniunea Europeana sau mai stiu eu ce sau cine, numai sa nu cada in sarcina lor, eu si altii ca mine credem ca salvarea vine din autoeducatie  si responsabilitate.

Si de aceea actionam ca atare!

De aceea am credinta ca peste cel mult  douazeci de ani, atat pentru noi, dar mai ales pentru generatiile care vin dupa noi, dezvoltarea personala continuua va fi ceva normal.

Am credinta ca in douazeci de ani se va reduce mult  numarul celor care spun ca este o prostie sa citesti deoarece viata este singurul profesor, asta desi ei nu au pus in viata lor mana pe o carte ca sa vada ce si cum.

Am credinta ca peste douazeci de ani va scade si numarul celor care desi sunt iubitori de romane, dispretuiesc cartille de dezvoltare personala.

Si un mare merit in asta il vor avea cei care acum se educa singuri si isi invata copiii sa faca la fel.

Meritul va fi al parintilor care cred in dezvoltarea personala mai mult decat in orice alta religie!

Viitorul este in mainile voastre si in mainile  copiilor vostri.

Haideti sa nu ne batem joc de el!

Cu drag,

Paul Melinte

P.S. – daca ti se pare un mesaj important, te rog ajuta-ma sa-l dau mai departe!